Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poveşti de speriat adulţii

        de Dumitru Ungureanu

„Aş fi murit de fericire să fi scris o astfel de carte.”

Mărturisesc: am ezitat îndelung să citez fraza asta (extrasă din interviul acordat lui Nicolae Prelipceanu şi publicat în revista Tribuna, nr. 7, 14 februarie 1974), dar nu pentru că numele autorului, Eugen Barbu, este puţin frecventabil azi, în mica noastră lume culturală. Vorbele lui dau bine, lipite unui roman pentru care milioane de cititori au sentimente idolatrice (Marquez – Un veac de singurătate); totuşi, ce legătură să fie între prolificul scriitor român şi domeniul rockului? Nu este invenţia mea, ci o evidenţă istoric atestată: timp de 20 de ani, cât Barbu a condus revista Săptămâna culturală a Capitalei, acolo a fost mereu un spaţiu rezervat muzicii jazz-rock, mai mare sau mai mic, după împrejurări. Nu ştiu cui se cuvine meritul permanenţei; dar dac㠄Patronul” (cum îl alintau ciracii) n-o voia, rubrica zbura din sumar.

Sper că paragraful precedent nu va fi taxat drept încercare de reabilitare a controversatului personaj. Găselniţa citată mi-a venit în minte fără să o caut, după ce am ajuns cu lectura pe la jumătatea cărţii-album Metallica: Povestea din spatele cântecelor. Autor: Chris Ingham. Ediţia originală a apărut la Carlton Books Limited, 2019. Reuşita traducere în limba română aparţine lui Nicolaie Ardelean şi s-a tipărit undeva în Dubai, sub sigla Editurii Casa, din Oradea, 2021. Evident, nu sunt şi n-aş fi fost în stare să comit asemenea (capod)op despre cea mai tare trupă de thrash-metal, însă admiraţia se cerea cumva ţipată afară! Şi nu spun asta dintr-o falsă modestie, ci urzicat de luciditate: ca să înţelegi bine despre ce e vorba în cântecele metallicilor, nu-i suficient să cunoşti la perfecţie limba engleză (materie de studiu la care mă ştiu corijent încă); trebuie să trăieşti în mediul socio-cultural din care provin băieţii. (Băieţi am zis? Sunt bărbaţi de-a binelea, care n-au pierdut pofta de a cânta şi n-au căpătat seriozitatea gomoasă a oamenilor cu bani! Cu foarte mulţi bani!)

Chris Ingham e un englez care scrie frecvent pentru revistele de profil Classic Rock, Metal Hammer şi altele mai obscure. A publicat multe volume dedicate rockului, între care o (primită fără entuziasm de cititorii avizaţi) Enciclopedie a genului heavy-metal (2002). A abordat şi doi clasici: Billie Holiday (2000), Frank Sinatra (2005). Pentru The Beatles a elaborat un ghid elementar de înţelegere a fenomenului, în seria bine prizată în Occident: Rough Guide to... (la noi încearcă Dan-Silviu Boerescu să impună genul). A contribuit la „biografia autorizat㔠a trupei Iron Maiden. Alte isprăvi cărturăreşti n-am depistat cu mijloacele de informare aflate la îndemână şi trebuie să constat că, din păcate, nici Editura Casa nu le oferă într-o notă, obişnuită pe pagina 2 sau coperta IV. (Scăpare minoră a editorului orădean, care pune în loc inutile cuvinte despre trupă.) Numele lui Chris Ingham este identic şi poate fi confundat cu al unui vlogger ultra celebru în mediul online – atenţie la referinţe!

Să vorbesc acum despre Metallica, n-are rost. (Am făcut-o şi în numărul trecut al revistei.) Îmi stă la buricele degetelor să înşir baliverne pompoase despre aceast㠄corporaţie” definitorie pentru mentalitatea ultimelor patru decenii. De-aş fi mai ţepos ori invidios, aş emite răutatea că publicistul englez are o adevărată obsesie pentru nărăvaşii americani, dat fiind că i-a analizat în nu mai puţin de trei volume! Nu sunt aşa (măcar că mi-ar fi plăcut să scriu eu cartea asta!), nici el nu are apucături de maniac. Realitatea editorială din spaţiul anglo-saxon a dezvoltat o formulă de cărţi aparent uşor de scris, orchestrată pe portativul ideii Povestea din spatele cântecelor. Led Zeppelin, David Bowie, Black Sabbath, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix şi alţii (peste 20 de nume) beneficiază de volume cu alură popularizatoare, serios documentate, atent echilibrate valoric, cu detalii picante şi poante, pentru atractivitate. Sunt eseuri împănate cu atâtea idei meritorii, care pot fi luate în seamă de lectorii perpeliţi la sensibilitate pe jarul deceniilor arse de când rockul a devenit cultură predominantă. Ingham a scris prima versiune a „ghidului” în 2003, l-a îmbunătăţit în 2009 şi l-a definitivat în 2019. Iar dacă Metallica mai scoate un album sau două, sigur că va exista şi ediţia a patra!

Textul cărţii este uşor şi consistent, doldora de informaţie şi plin de sugestii. Ingham găseşte în orice piesă câte ceva de scos în evidenţă şi o face în aşa fel încât ţi se pare că tu, ascultător neimplicat, ai descoperit sensuri şi trimiteri obscure, înspăimântătoare. Interpretat astfel, James Hetfield, autorul tuturor versurilor Metallica, urcă la nivelul celor mai importanţi „poeţi” rock. Nu gratuit. Dar, englez autentic, Ingham nu ratează nicio ironie la adresa „monştrilor” heavy-metal. Iar asta dă cărţii o credibilitate aproape fără cusur.

Să fi scris-o eu, poate nu muream de fericire – pesemne eram englez!

© 2007 Revista Ramuri